Cum unii s-au cățărat pe Retezat, alții au taiat-o spre țara vecină, decizia vine rapid: te sacrifici, treacă de la tine, faci traseul solo.
Vremea ți-e complice, îți oferă o zi excelentă: soare și temperaturi mai mult decât confortabile. Așa că nu stai pe gânduri: probezi noul buff cadou de la soție, sari în șaua calului și-i dai bice.
Ca să iasă mai interesant, îți propui nu mai puțin de cinci chei. Scurta oprire la cheile Tureni te lasă cu un sentiment de satisfacție, încât copii mulți așteaptă la intrare cu nerăbdare, mai sosește încă un grup de turiști: da, așa se face educație.
Peste puțin timp poposești la cheile Turzii. De mult n-ai mai ajuns pe aici, te surprinde cât de mult s-a mai asfaltat.
Puțin cam aglomerat pentru gustul tău, așa că-ți mâni calul spre Valea Arieșului, iar peste puțin timp te așteaptă o veche cunoștință, cheile Borzești, cele pe care le-ai străbătut pe vremuri și cu puradelul.
Mai sunt multe de văzut, după câteva poze mai reprezentative te echipezi din nou și te îndrepți spre cheile numărul 4 pe zi: cheile Pociovaliștei. Puțin vizitate, oferă numeroase subiecte de imortalizat cu aparatul. E cu "dus-intors", cu atât mai bine, căci ai ocazia să admiri stâncile abrupte din mai multe poziții.
Ei, și aici intervine și binemeritata și așteptata pauză de masă. O slăninuță care se topește în gură, ceapă roșie, brânză aromată și câteva felii de ardei roșu constituie un meniu care, asociat cu locația, simți pe moment că bate un restaurant de cinci stele. Bine, era și mai bine cu un păhărel cu extras de prune, cu mărgeluțe, dar asta rămâne pe diseară.
Ultimele chei, Runcului, le străbați în viteză, fiind și asfaltate - o noutate față de acum trei ani -, apoi te iei la trântă cu drumul forestier care urcă pe Muntele Mare. Ideea e simplă: te zbați până ieși în stațiunea Băișoara, de acolo cobori pe un drum superb și.. asfaltat.
Cum urci, totul pare din ce în ce în ce mai părăsit, mai sălbatic. "Place la tine". E o liniște care țintește direct sufletul. Serios că-ți poți imagina vreo ursoaică sărind din tufișuri. Dar de aia cu burta plină, care te salută din priviri și o taie mai departe prin pădure..
Faptul că un strat gros de frunze se așterne pe drum asemenea unui covor cu mesajul "bine ai venit", e simpatic. Mai puțin simpatic e faptul că nu știi ce se ascunde sub el, unde sunt pietrele, stâncile mai ascuțite sau mai alunecoase. Așa că te bazezi pe precauție, pe semnele mai greu de observat dar care există (câte un vârf de stâncă, câte o ridicătură) și pe intuiție: incepi să-ți dai seama cam cum ar trebui să urmeze denivelările, cam cum e conformația drumului, așa că ghicești ce e dedesubtul covorului gros.
Drumul e relativ ușor, dar e bine să rămâi concentrat, mai apar și surprize. Un urcuș mai abrupt și bine condimentat cu bolovani de dimensiuni mai mari reușește să-ți provoace oareșce emoții. Obligat s-o iei ușor din cauza bolovanilor, tot dai cu scutul de jos, moment în care moare și motorul. Ai rămas agățat într-o poziție ușor incomodă, e greu de pornit în pantă dintre acei bolovani, dacă o culci, fiind singur, ai dat de necaz. E momentul în care te gândești: ce bine era, totuși, o mână de ajutor, măcar în caz de..
Ei bine, gândurile multe sărăcia omului, așa că pornești, îi dai cu tupeu și te eliberezi - o ușurare, chiar dacă uitându-te înapoi nu pare mare lucru. Evident, nu ai putut documenta fotografic pățania..
Depășești linia pădurii, se deschide peisajul și te impresionează vastitatea și în același timp blândețea și liniștea peisajului: jos clopu'.
Până la urmă dai din nou de pădure, și după câțiva kilometri de drum forestier mai îngust (câteodată te mângâie crengile copacilor pe lângă care treci) dai de stațiunea Băișoara - printre destinațiile de schi cu alte ocazii.
Cu siguranță o tură care nu ți se va șterge din amintiri cam.. cât trăiești.
